Străinul

E noapte rece, vântul bate
Cu șueratul său prelung
Și din ecouri depărtate
Atâtea gânduri mă ajung:
Ce bine ar fi să fiu acasă!
Să știu ca n-am destul câștig,
Să nu mă chinuie nici foamea
Și să nu rabd pe drum de frig!
Dar bun a fost cu mine Domnul
Ca nici nu pot să-i mulțumesc,
Cum l-aș primii să știu că vine
Să-mi fie oaspete ceresc!

...

Și-n focul strașnic de lumină al flăcărilor din cuptor
Pe gene cade toropeala ca zvonul unui somn ușor.
Deodată: o bătaie-n poartă! Tresar! E cineva la drum!
Mă uit la oră e cam târzie, numai tâlharii umbă acum!
Răsună iarăși o bătaie si alte două, trei...
Și strig atunci: "-Cine-i acolo? E cam târziu acum! Ce vrei?"
Iar glasul de afară-mi spune:
"-Vin dintr-un loc îndepărtat
Umblat-am cale lungă astăzi, sunt obosit și-s înnoptat
N-ai vrea căldura dinăuntru s-o-mparți cu mine pân' la zi?
Ți-as mulțumi cum știu mai bine și-n rugăciuni te-aș pomeni!
Primește-mă doar până mâine, că am înainte un drum lung!"
Mă strecarăi lângă fereastră să-l văd prin geamul aburit:
Părea urât si plin de zdremțe, era murdar si obosit!
"Nu cer decat un colț de pâine, uscat să fie să mi-l dai
Și să dorm jos pe rogojină, doar milă rogu-te să ai!"
Gândindu-mă, asa o clipă, i-am răspuns apoi răstit:
"Străine, du-te mai departe, aici nu-i loc de găzduit!
De ce nu te-ai gândit mai dinainte unde-ai să dormi, ce-ai sa mănânci?
E prea târziu să-mi bati la ușă, e prea târziu să mi te plângi!
Ș-am auzit cum pașii afară încet, încet s-au depărtat
Până ce-n liniște doar vântul a mai rămas stăpân pe sat.

Mulțumit în patul moale am adormit apoi curând
Dar, am avut in neagra noapte un vis ce nu îl uit nicicând!
Parcă din norul de lumină Domnul Isus se coborea
În casa mea venea să spună ce altul nimeni nu știa!
Credeam c-o să-mi vorbească de bine, va lăuda tot ce-am muncit
Dar, trist, cu ochii umezi, mi-a grăit:
"-Prietene, am vrut azi noapte ca să' noptez în casa ta
Am vrut din pâinea ta la masă să iau un colț, ca partea mea
Și mi-ai răspuns că pentru Mine tu n-ai nici pâine, n-ai nici pat
Și  ma-i lăsat sa plec flămând și întristat...!
Căsuța ta nu era mică, să-ncap, să dorm și eu în ea;
De ce n-ai vrut să ai la masă un ostenit in casa ta?"
Și ma privit cu ochii umezi până ce norul l-a luat,
Ș-am înteles că el fusese pribeagul ce l-am alungat!
Trezit din somn de-nfiorare m-am repezit afară-n frig
Ș-am început in gura mare străinul înapoi sa-l chem
Dar vai, demult plecară omul! În intunericul pustiu
Doar vântul mai striga din ramuri
Că mă trezisem prea târziu!



.amin.

Intr-un catun

N-ar fi loc în lumea-ntreagă
Cum apostolul a spus,
Ca să scrim cu dea măruntul
Tot ce-a făptuit Isus.
Și de-atunci de-am scrie vrafuri
Și volum după volum,
Unde-ar incăpea, în stele,
Ce-a lucrat El pan-acum.

Iată numai o lucrare:
Undeva, într-un cătun,
Într-o iarnă mai geroasă
Către vremea de Crăciun,
Cu o Biblie în mână,
În locașul sfânt din sat,
Predica zelos păstorul
Cu duh blând și devotat,
Despre văduva sărmană
Care printre cei avuți
A adus și ea la templu
Cei din urmă doi bănuți
Frații mei, spunea păstorul,
Mulți au dat arginți și zloți
Văduva, ne spune Domnul,
Ea a dat mai mult ca toți.
Dacă dai, și dai cu milă,
Unui om flămând, stingher,
Un bănuț din sărăcie,
E cât o comoară-n cer.
Și când rupi în două pâinea
Pentr-un frate credincios,
Tu să știi că cel ce-ți spune mulțumesc
E chiar Hristos!

Astfel le-a vorbit păstorul
Și-au răspuns cu toți amin,
Dar mai din adânc răspunse
Un biet suflet de creștin.
Și pornind el către casă
Se gândea bătând pași iuți,
Doar la văduva sărmană
Care-a dat cei doi bănuți.
Doamne, își zicea,
Strângându-și vechitura de cojoc,
Ea a dat ce-avea în pungă,
Eu nici pungă n-am deloc.
Dar, ce-i drept, am sănătate,
Am picioare, grai, ia stai.
Am să merg din casă-n casă
Și-am să cer de la bogați.
Ei au banii, eu credință.
Și-astfel, Domnul care-i bun,
Va îngriji ca și săracii
Să se-mbrace de Crăciun.

Și a doua zi se duse
La băcanul cel fălos
Ce-n biserică adesea
Se-nchina către Hristos.
Cum către Crăciun se-ntâmplă,
Prăvălia era plină.
Între doi clienți,
Creștinul către negustor se-nclină.
Domnul să vă aibă-n pază,
Uite ce voiam să spun,
Dați și pentru cei în lipsă
O hăinuță de Crăciun.
Altă treaba n-ai fârtate,
Am eu timp de dăruit?
Da, iertați-mi îndrăzneala,
Zise omul umilit.
Și ieșind, își spuse-n sine:
Timpu-i scump la negustori.
Ia să-ncerc eu înc-odată
Mâine-n revărsat de zori.

Și din zori când prăvălia
Se vedea aproape goală.
El intră, dădu binețe,
Și cu vorba lui domoală,
Începu: acum, desigur,
Nu sunteți grăbit ca ieri,
Pentru cei sărmani, vin iarăși,
Ca să dați după puteri.
Ce sărmani? Strigă băcanul,
Ia, te rog să ieși afară!
Cine n-are ce să-mbrace,
Să muncească, nu să ceară.

Omul, iar s-a-ntors spre casă
Plin de gânduri... nu se poate
Să nu aibă el un mugur
Cât de mic de bunătate.
N-am văzut eu cum se roagă?
Își zicea zorind prin frig.
Dar, aici, în prăvălie,
Gândul lui e la câștig.
A, ia stai, să-ncerc mai bine
Să mă duc când stă la masă.
Între-ai săi acel mic mugur
E o floare luminoasă.
Mă voi duce prin credință
Și-astfel Domnul, care-i bun
Va-ngriji ca și săracii
Să se-mbrace de Crăciun.

Iar a doua zi, când veseli
Toți ai casei la băcan
Luau masa împreună
În belșug de bogătan,
Lăudând cotletul strașnic
Și al vinului miros,
Cine le răsare-n ușă
Cu cojocul zdrențuros?
Biet creștinul plin de râvnă.
Negustorul ca trăznit,
S-a făcut la față negru.
Dintr-o dată a sărit.
Și-mbrâncindu-l jos pe scară
Repede cu-n vreasc de foc:
Na pomană, na pomană!
Îl croi peste cojoc.
Pe când omul din zăpadă
Își zicea strângând din coate:
Doi bănuți eu cred c-or face
Vânătăile din spate.
Iar când obosi băcanul,
Omul se sculă de jos
Și frecându-se pe șale,
Zise: Mulțumesc frumos.
Pentru mine-atât ajunge,
Dar să nu vă supărați,
Spuneți-mi acuma, totuși,
Pentru cei sărmani, ce dați?
Când îl auzi băcanul,
A încremenit în ger...
Parcă l-a străpuns de-odată
Însuși Dumnezeu din cer.
Prăbușindu-se pe scară
Zise: Vai, sunt un smintit!
Am lovit un sfânt, un înger,
Chiar pe Domnul l-am lovit.
Frate, iartă-mi nebunia,
Vino-n casa mea acum
Să-mi îndrepți de azi 'nainte
Pașii pe-al credinței drum.
Și de nu a dat atâta
Cât a dăruit Zacheu,
Dar a dat cu voie bună
Cum îi drag lui Dumnezeu.

Iar a doua zi, creștinul,
Ca un bun misionar,
După alți Zachei, prin viscol
Alerga zicându-și iar:
Ei au banii, eu credință,
Și-astfel Domnul, care-i bun,
Va-ngriji ca și săracii
Să se-mbrace de Crăciun. 

                                   de Costache Ioanid


.amin.

Judecata

Iată-ncepe judecata, Domnul judecă-n Sion,
Nourul de martori vine lângă strălucitul tron,
Stau în faţă acuzaţii, milioane, mici şi mari,
Se-nfioară împăraţii între hoţi şi criminali.

Primul suflet vine-n faţă : -"Tu de ce nu M-ai primit ?"
-"Eu aveam avere multă, n-aveam vreme de gândit".
Şi-a chemat Judecătorul primul martor în proces:
-"Avraam, ce-aveai în lume , când din lume te-am ales ?"
-"Doamne, mii de robi şi roabe, turme greu de numărat,
Saci cu aur şi podoabe şi veşminte de-mpărat ".
-"Şi-ai putut primi Cuvântul, tu, bogatule-Avraam ?"
-"De-ar fi fost al meu Pământul, totul, Doamne, Îţi dădeam".
Se rosteşte scurt sentinţa; vine-al doilea acuzat.
-"Tu de ce-ai respins credinţa ?" -"Eu eram bolnav în pat".
Şi din nourul de martori vine umil din norod ;
-"Cum te-aflai tu - spune Domnul - când Mi-ai fost întâiul rod ?"
-"Împărate, niciodată ceasu-acela n-oi uita,
mă aflam atunci pe cruce, tocmai lângă crucea Ta ".
Domnul judecă pe altul :-"Pentru ce-ai respins credinţa ?"
-"Doamne, pe la noi atuncea doar doi, trei, urmau Căinţa ".
La un semn apare-un martor cu păr alb, cu alb veșmânt :
-"Spune tu, cu tine-alături, câți credeau pe-ntreg Pământ ?"
-"Doamne, când vesteam potopul - spune martorul cu greu -
Nimeni nu urma credinţa, nimeni, Doamne, numai eu."
Şi-acum vine-o acuzată. -"Tu de ce nu M-ai primit ?"
-"N-aveam timp, aveam atâta de cusut, de îngrijit."
-"Tu, Tabita, pe câți oare îngrijeai, parcă vreo doi ?"
-"Ba pe mulţi", spun zeci de glasuri, "şi pe noi", "ba, şi pe noi."
Vine altă acuzată; -"Tu, o, Doamne, Preaslăvite,
Tu ştii tot, eram frumoasă şi învinsă de ispite."
-"Spune, strigă Salvatorul, tu , Maria din Magdal,
Cum erai ?" - "Eram frumoasă şi pluteam pe-al lumii val,
Sufletu-mi de şapte lanţuri era prins şi ferecat,
Dar eu am venit la Tine, Tu pe toate le-ai sfăr'mat."
-"Tu ?" Alt acuzat primeşte fiorelnica-ntrebare.
-"Doamne, eu stăteam cu casa prea departe de-adunare."
Domnul face-un semn spre martori, juriul marelui examen,
Şi se vede-un car deodată şi din car coboară-un famen.
-"Tu, spre Templul Meu, de unde te porneai când te chemam ?"
-"Eu din Africa, Stăpâne, din Etiopia veneam."
Se rosteşte iar sentinţa. Este-adus alt acuzat:
-"Doamne, Tu chemai prostimea, eu eram un învățat."
Domnu-alege-acum un martor, unul singur e de-ajuns.
-"Luca, ce-ai fost tu în lume ?" -"Doctor", martoru-a răspuns.
Domnul judecă 'nainte. Vine-un prinţ de mare neam.
-" Tu de ce-ai respins credinţa ?" -"Eram rege, nu puteam."
Şi ca martor e-o femeie. -"Tu, Estera cea frumoasă,
Când riscai slujind credinţa, ce erai ?" -"Împărăteasă."
Acuzatul se retrage. Următorul la-ntrebare
E un avocat cu vază: -"Doamne, cer o amânare,
Vreau un avocat de seamă, dau oricât să fie-adus."
-"Prea târziu!" - răspunde Domnul - "pân-acum să ţi-l fi pus!"
- "Voi, copii", întreabă Domnul , "avocat v-aţi pus sau nu ?
Cine v-a fost avocatul ?" Şi răspunde norul: "Tu ! "
Domnul judecă-nainte. Vine-un tânăr acuzat:
-"Doamne, eu eram prea tânăr când din lume m-ai chemat."
-"Ieremie !" strigă Domnul, -"Eu", răspunde el umil,
-"Cum erai când ţi-am zis: vino!" ? -"Eram Doamne, un copil."
Şi în rând cu Ieremia vin din nourul cel sfânt
Iosif cel frumos şi tânăr de ispite neînfrânt,
Samuel, ce din pruncie Domnul l-a împrumutat,
Iosua, Caleb, ce-n ţara cea promisă au intrat,
David, cu o praştie în mână, un copil cu păr bălai,
Iosia, băiatul rege, credincios lui Adonai,
Daniel, şcolar de frunte ce-ntrecea orice haldeu,
Şi cei trei ce-au fost în flăcări lâng-un Fiu de Dumnezeu,
Vine dârz Botezătorul ce pe Domnul prevestea,
Vin copiii care-n Templu L-au primit cu "Osana!",
Vine-apostolul iubirii, tinerelul înţelept
Ce şi-a sprijinit la Cină tâmpla pe cerescul piept,
Vin cei tineri ca o rouă cu podoabe sfinte-n zori,
Vin cântând cântare nouă, şi din glas şi din viori.
Acuzatul pleacă fruntea şi se-ntoarce lăcrimând.
Domnul judecă-nainte. Suflete vin rând pe rând.

...

Şi-acum, tu, ce azi în ceruri încă n-ai apărător,
Crezi tu, că la judecată vei sta tot nepăsător ?
Nu uita, umblând în viaţă din păcat în alt păcat,
Că în ultima instanţă, nu exista avocat!

                                                          de Costache Ioanid



.amin.

Sapte Usi

1. La o uşă cu păcate
(Cum sunt toate...)
a bătut încetişor
mâna cea cu sfânt izvor
A bătut cu bunătate.
Însă omul, cu zăvor
era prins de Asmodeu
într-un somn adânc şi greu.
Şi-a bătut din nou la uşă
braţul dragostei divine.
- Cine bate? Cine bate?
- Eu sunt Leul care vine;
astăzi Mielul blând şi mut,
dat la moarte pentru tine.
- Pentru mine? Cum se poate?
Dar ce crimă am făcut?
Eu nu mint,nu fac trafic,
casa nimănui nu stric,
nu mă-mbăt. Nu trag tutun,
nu mă cert, nu mă răzbun...
Eu sunt omul cel mai bun.
La biserică mă duc...
şi la Paşti...şi la Crăciun...
Biblia...am...răsfoit-o...
hăt,de când eram un ţânc...
Şi zicând acestea, gazda
adormi şi mai adânc.
 

2. Şi-a bătut în altă parte
Călătorul milenar
coborât de pe Calvar.
- Este cineva la uşă?
zise-o voce cu ţepuşă.
- Eu, Cuvântul ce dă Har.
- Cum? Aici? La mine-n casă?
Eu sunt foarte ocupat.
Treburile nu mă lasă
nici măcar nu stau la masă.
Mă iertaţi, dar nu descui.
Cine are timp de sfaturi,
treaba lui!
 

3. Şi-a bătut Isus la uşa
unui om la fel de rău.
- Cine-i?
- Salvatorul tău.
- Salvator? Eu n-am nevoie!
Dacă-n cer, în tot înaltul,
la Iehova sau la Joe,
e un Rai mai sus de stele,
nu mă duc purtat de altul,
ci cu aripile mele!
 

4. Şi-a bătut la altă uşă
mâna marelui proscris.
Uşa s-a... întredeschis
- Cine-i şi cu ce dorinţă?
- Sunt de Tatăl Meu trimis
ca să vă aduc salvare
prin credinţă,
cum profeţii au prezis.
- Da, credinţa nu e rea...
Dar, de-i vorba de căinţă,
eu nu las credinţa mea!
Datina cea bătrânească!
Paştele cu miel, cu pască,
Anul Nou cu baclava,
peşte la Buna-Vestire. Uite, asta-i mântuire!
Să mă las ca rătăciţii
de atâtea vechi tradiţii,
de petreceri bunăoară,
de minciuna...necesară...
de o glumă...de-o ţigară
şi...de tot ce se iveşte?...
Să se lase cine-o vrea!
Îl priveşte.
Eu nu las credinţa mea!
 

5. Şi din nou, Acel ce-mbie
a bătut la alt cămin.
- O, Stăpânul meu divin,
ce înaltă bucurie!
Ai venit din Empireu
ca să vizitezi în treacăt
pe-un nevrednic cum sunt eu.
Uite, Îţi sărut sandala
ca Maria din Magdala,
după cum Ţi se cuvine.
Şi-acum... du-Te şi împarte
Vestea bună mai departe.
Şi... mai vino pe la mine...
 

6. şi  Isus S-a dus să bată,
cu acelaşi dor în piept,
la o uşă depărtată.
- Domnul meu, de când Te-aştept!
Vino căci Ţi-am pregătit
o odaie miresmată
cea mai bună încăpere,
cu fotolii şi lăicere,
ca să stăm mai mult, mai mult...
Tu să-mi tâlcuieşti mistere,
eu să stau să Te ascult.
Intră dar, Lumină vie.
fagure de mângâiere!
Însă... n-aţinti prin casă...
ochii Tăi din alte sfere,
căci... e-atâta murdărie
prin unghere...
 

7. Iar la urmă Călătorul
a bătut la un pridvor.
Prin păienjenişuri sumbre
şi prin fum ameţitor,
se stârni un joc de umbre
se auzi un geamăt:
"Ajutor!Ajutor!"
Şi deodată
se cutremură pridvorul
de o luptă-nverşunată.
Ca năluci în văi deşarte,
umbrele loveau de moarte.
zângăniră geamuri sparte.
Apoi uşa a fost dată
la o parte.
- Doamne, hoţii mă sugrumă.
Uite-mă cum mă legară.
Casa mea... era un templu,
un Eden, odinioară.
Dar prietenii cu mască
au ştiut să mă-mbrâncească
în orgie şi în viciu -
şi din templul meu făcură
o tavernă şi-un ospiciu.
Vino, Doamne, dă-i afară!
Şi  Isus, luând în mână
bici de funii şi curele,
iată-L... face-un pas cu ele.
Sare uşa din țâțână.
Cade lanţul pe podele.
Fug ca şerpii prin ţărână
toţi prietenii de rele.
fuga,pofta şi minciuna,
furtişagul şi beția,
îmbuibarea şi trufia;
fug... şi fug pe totdeauna.
- Doamne, sunt salvat! Sunt liber!
Casa mea a Ta e toată!
Nu mai pleci de-aici, Isuse,
niciodată!
Intră ca Stăpân pe veci.
Schimbă totul cum Îţi place,
fă ce vrei,  dar nu mai pleci!...
Fericit şi plin de pace,
Domnul iute Îşi sumete
mânecile Lui de in.
Zboară sticlele de vin,
veştejitele buchete,
scrumiere şi brichete,
toată spuma de venin.
Da. A fost învins duşmanul!
Se înalţă-n soare schele...
Cu luciri de baionete,
bate,bate târnăcopul
în perete.
Lumea, plină de mirare,
trecători, prieteni, rude,
toţi se-ntreabă: Ce-o fi oare?
Iar Zidarul le răspunde:
"Deocamdată, demolare!..."
                                de Costache Ioanid


.amin.

Talharul

Când citesti Scriptura Sfânta si ramâi pe gânduri dus,
parca vezi prin ceata vremii cum, pe Golgota, Isus
înalta spre cer privirea, dornic pironind vazduhul,
pâna pleoapele-I cazura peste ochii buni. Iar Duhul,
dezlegat, porni în graba jos, în închisoarea mortii,
în Seol, sa frânga-n doua, pentru-ai Sai, zavorul portii.

Si te-nalti apoi ca gândul în Eden. Si vezi în zare
o cetate de lumina cu ostiri în sarbatoare.
Vezi pe portile înalte de clestar dintr-o bucata
heruvimi cu patru aripi si cu spada-nflacarata,
înaltându-se ca zorii peste floarea primaverii.
Dar deodata, din trompete dau un lung semnal strajerii.
Da... Departe, printre stele, ca un fulger ne´ntrerupt,
un convoi strabate largul boltilor de dedesubt.
Si curând, de cântec falnic cerul cerului umplându-l,
iata-i... cete dupa cete, ca-n ostiri tinându-si rândul,
vin în haine de lumina si se-nalta ca un stol
zecile de mii de duhuri ridicate din Seol.

Izbavit de sub pedeapsa, vine primul om, Adam;
apoi Eva, Set si Abel, Noe, Terah, Avraam...
Iata... Isaac si Iacov, smulsi din lanturile grele,
Iosif ca o stea sclipeste între unsprezece stele,
Moise usurat de greul lespezilor din Horeb,
— Iosua îi sta la dreapta, iar la stânga e Caleb —;
Ghedeon privind cetatea si ostirea fara numar,
Si Samson, lasând sa-i cada pletele mai jos de umar;
David, fericit sa uite de pacatele-i iertate,
Solomon si toti urmasii casei binecuvântate,
toti profetii si martirii ce-au murit frângându-si dorul,
de la nepatatul Abel la Ioan Botezatorul.

Iar în fata tuturora... ce luceafar glorios
umple cerul de lumina si de Har victorios?
E Isus!... purtând pe frunte diadema de lumini
cu aceeasi simplitate cum purtase crengi de spini.
E Isus!... cu mâini întinse într-un gest de raze nins,
cu aceeasi duiosie cum pe cruce le-a întins.
Vai!... dar poarta cea înalta dintr-un singur alb clestar
cum îsi va deschide oare uriasul stavilar?
Pâna-n bolti un glas rasuna larg ca bubuitul lavei:
„Sus acum, voi porti eterne! Iata Împaratul slavei!“
„Cine-i  Împaratul slavei?“ „Domnul tare si viteaz,
care-a biruit în lupta cel mai fioros grumaz!“
      
                                ***
Si târziu, când Paradisul s-a închis c-un vuiet lin,
printre stele, catre poarta, vine-ncet un biet strain.
Ochii lui sunt plini de frica. Paru-n frunte. Fata supta.
Peste trupul plin de sânge, poarta o camasa rupta.
- Ce vrei tu? îi spune unul dintre îngerii strajeri.
- Cine esti? îl mai întreaba iscodind cu ochi severi.
- Eu?... raspunde-ncet strainul coplesit de un oftat,
sunt un pacatos din lume... Nu stiu sa fi fost pacat
sa nu-l fi facut în viata. Am ucis. Am jefuit.
De copil m-a prins o vraja de pahar si de cutit.
Ma tineam ascuns în pesteri si pândeam pe cei bogati.
Sângele curgea ca apa. Apoi galbenii pradati,
mi-i luau toti cârciumarii si femeile pierdute.
Si cadeam în zori pe-o vale între brusturi si cucute.
La altare n-am dus jertfa nici o mierla de când sunt.
N-am stiut de rugaciune. N-am avut nimica sfânt.
O putere, un balaur, îmi da brânci sa beau, sa prad...
- Vai, destul... vorbi strajerul. Locul tau e-acolo-n Iad.
Si, cu mâna lui întinsa, i-arata în jos sub cer,
într-o gura de-ntuneric, flacari vii într-un crater.
Se uita-ngrozit strainul. Iar apoi încet sopti:
- Da... acolo... Dar asculta. Înainte de-a muri,
osândit fiind la moartea cea mai grea, mai blestemata,
tintuit pe lemnul crucii, am vazut, hulit de gloata,
un profet murind alaturi. Ba... mai mult ca un profet!
Nu era un om din lume. Ci, sub fruntea de namet,
Îi plutea în ochi o pace... si-o dumnezeire-n grai.
El mi-a spus privindu-mi fata: Azi vei fi cu Mine-n Rai!
Si acum o întrebare... un cuvânt mai am de spus:
Daca tot ce vad e Raiul, nu-i pe-aici acel Isus?...
- O! Isus? E-aici în slava... tot ce vezi Îi apartine.
Dar de ce-ti acoperi fata hohotind? Sau plângi, straine?
- Rogu-te, o vorba numai... Nu stiu cum sa-mi spun amarul...
Daca e Isus aicea... spune-I c-a venit tâlharul.
- Vino!... Poarta e deschisa... Domnul îi vorbeste-n prag.
Îl priveste lung tâlharul. Pasii înapoi se trag...
E Isus acest arhanghel în vesminte sclipitoare?
Parul... Nu-i al Lui. Nici brâul. Nici camasa de ninsoare.
Dar... privirea blânda... Ochii. El e! Si-a cazut gramada.
Cum? Dar cine îl ridica? Ochii lui nu pot sa creada.
- Doamne, sunt murdar... si-n zdrente. Sunt...
                       si-si frânse vorba-n dinti...
- Eu... în haine de lumina? Eu, tâlharul, printre sfinti?
Si luându-l blând cu Sine, stralucitul Voievod,
lânga tron ducându-l,  zise: „El Mi-a fost întâiul rod!“
Si acum sa stie oricine: Unde a intrat tâlharul,
nu-i pe lume om sa creada si sa nu-l primeasca Harul!
Nu-i pacat pe care Domnul nu si-a pus fagaduinta.
Unul singur nu se iarta niciodata: Necredinta!
                                            
                                                                   de Costache Ioanid        

.amin.              
                     

În ceasul greu al vieții

În ceasul greu, spre cer înalți tu rugăciunea?
Când treci plângând prin ceasul greu
Ai auzit promisiunea, făcută chiar de Dumnezeu?
- Cel ce se roagă cu credință putea-va răsturna chiar munții!
Ai încercat cu a ta ființă necazul astfel sa-l infrunți?
Nu-i nimeni cu a sa povață cand ești cu sufletul răpus 
Să-ți dea un nou sens în viață si să te ajute ca Isus!

Necazul tău a fost povoara ce-a suferit-o Mielul Sfant
Când El răbda senin ocara păcatelor care L-au frant!
Dar, Domnul a trecut prin moarte ș-a biruit chiar iadu-ntreg
Deci nu mai sta de El departe ci spune-I: Doamne, Te aleg!

Te-aleg Isus pe totdeauna și te urmez ca ucenic
Însă opreste Tu furtuna ș-ajută-mă să mă ridic!
Și vei vedea cum simpla-ți rugă înalțată catre Sfântul Miel
Va pune demonii pe fugă și-ți va descoperi un țel:
Îțî va trezi gustul cântării ș-al părtășiilor de frați
Ș-un sfânt fior al cercetării din Duhul Sfintelor Ceresti!

Necazul poate-acum sa vină, tu nu mai ești singur in val
Ci ai o torță de lumină ce te conduce către mal.
Și grija nu te mai cuprinde, nici frica de necunoscut
Caci Duhul mâna ș-o intinde  din ziua-n care te-a umplut.

Din ziua-n care rugăciunea deodată parcă s-a aprins
Și ai aflat promisiunea Preasfântului de necuprins
Zi de zi prin har vei crește, purtând al rugilor prinos
Spre Domnul care te-nsoțește pe orice drum victorios!

Din suferinti, din lumea mare, smerit în suflet si plângând
Spre Domnul oricine aleargă va fi primit cu drag, oricând.


.amin.

Funii de Iubire

Coborât, fiind in groapă, de vrășmași cândva profetul
Șoapte negre de-ndoială i-au umplut in grabă pieptul.
Iată glasul ispitirii printre nori ce se adună:
"Ieremia unde-I Domnul cel slujai in veme bună?
Nu ti-e Iahve adapostul? Cum de-ajunsa-i în noroaie?"
Suspinind în duh bătrânul parcă inima-i se moaie:
"Doamne Ți-am slujit o viată, dă-mi te rog acum, putere
Să rezist, să nu mă clatin, sub povoara de durere!"
Și deodată neagra umbră ce-i întunecase gândul
S-a pierdut în zări albastre, pe profet din nou lăsându-l.
Chiar în clipa-ceea, intr-o groapă atât de-adâncă
Biruindu-și indoiala se ruga profetul încă :
 "Doamne, Tu știi totul! Știi ca Ți-am vestit Cuvântul 
Printre oameni plini de ură care mi-au săpat mormântul!
Apără-mă Tu Stăpâne, vântul nopții suflă rece
Și-mi alină suferința ce spre Tine mă petrece!"

Dar nici nu-și sfarșise ruga când, se-apropie deodată
Pașii unui om cucernic si cu inima curată,
Ebed-Melec, etiopianul, famen dregator la curte
Îl convinse pe-mpăratul țării, ruga să-i asculte:
" -Domnul meu, te rog dă-mi voie, sa mă duc sa-l scot din groapă
Pe profetul Ieremia și să-i dau pâine si apă!"
Zedechia il aprobă, cu bunăvoință rară:
"-Du-te și să-l scoți de-colo cât mai grabnic să nu moară"

Și luând 30 de oameni, niște funii ajutoare,
Multe zdremțe învechite, famenul porni în zare.
Ieremia stă ș-ascultă: "Oare vine și armata?"
Pune-ți zdremțele sub funii și la subsiori fii gata
Și l-au scos apoi afară, pe profet, plin de suspine
Cu noroiul pe picioare, la lumina lunii pline.
Famenul și-nsoțitorii îl priveau ca pe-o minune
Un bătrân cu plete albe, ca o sfântă rugăciune!
Fapta lor cea curajoasă l-a salvat pe Ieremia
Când acele funii groase s-au unit cu omenia.

Cate funii de iubire n-a intins Cerescul Tată
Prin Isus sa ne salveze și din groapă sa ne scoată?
Cand aproape fară viață, noi zăceam in groapa adâncă
Domnul ne-a întins o mană și ne-a așezat pe stâncă!
Tu ce stai de multă vreme in noroiul cel mai negru,
Dar te simti om cu se cade si pretinzi că ești integru
Faptele de necredință tot mai jos vor sa te-afunde
Într-o groapă de-ntuneric unde raza nu pătrunde!
Însa Domnul, Creatorul și al Soarelui ș-al Lunii
Catre tine se indreaptă cu-ale indurării funii!
Ele ți-se-aruncă-n groapă, cu un glas de "maranata"
Domnul pacii îțî vorbeste: Pregatește-te, fii gata!
Mâna Lui Isus e-ntinsă, iesi din groapa stricăciunii
Strânge-n pumnii tăi mai bine 
Funiile Mântuirii!

                                                     de Corneliu Livanu


.amin.