Străinul

E noapte rece, vântul bate
Cu șueratul său prelung
Și din ecouri depărtate
Atâtea gânduri mă ajung:
Ce bine ar fi să fiu acasă!
Să știu ca n-am destul câștig,
Să nu mă chinuie nici foamea
Și să nu rabd pe drum de frig!
Dar bun a fost cu mine Domnul
Ca nici nu pot să-i mulțumesc,
Cum l-aș primii să știu că vine
Să-mi fie oaspete ceresc!

...

Și-n focul strașnic de lumină al flăcărilor din cuptor
Pe gene cade toropeala ca zvonul unui somn ușor.
Deodată: o bătaie-n poartă! Tresar! E cineva la drum!
Mă uit la oră e cam târzie, numai tâlharii umbă acum!
Răsună iarăși o bătaie si alte două, trei...
Și strig atunci: "-Cine-i acolo? E cam târziu acum! Ce vrei?"
Iar glasul de afară-mi spune:
"-Vin dintr-un loc îndepărtat
Umblat-am cale lungă astăzi, sunt obosit și-s înnoptat
N-ai vrea căldura dinăuntru s-o-mparți cu mine pân' la zi?
Ți-as mulțumi cum știu mai bine și-n rugăciuni te-aș pomeni!
Primește-mă doar până mâine, că am înainte un drum lung!"
Mă strecarăi lângă fereastră să-l văd prin geamul aburit:
Părea urât si plin de zdremțe, era murdar si obosit!
"Nu cer decat un colț de pâine, uscat să fie să mi-l dai
Și să dorm jos pe rogojină, doar milă rogu-te să ai!"
Gândindu-mă, asa o clipă, i-am răspuns apoi răstit:
"Străine, du-te mai departe, aici nu-i loc de găzduit!
De ce nu te-ai gândit mai dinainte unde-ai să dormi, ce-ai sa mănânci?
E prea târziu să-mi bati la ușă, e prea târziu să mi te plângi!
Ș-am auzit cum pașii afară încet, încet s-au depărtat
Până ce-n liniște doar vântul a mai rămas stăpân pe sat.

Mulțumit în patul moale am adormit apoi curând
Dar, am avut in neagra noapte un vis ce nu îl uit nicicând!
Parcă din norul de lumină Domnul Isus se coborea
În casa mea venea să spună ce altul nimeni nu știa!
Credeam c-o să-mi vorbească de bine, va lăuda tot ce-am muncit
Dar, trist, cu ochii umezi, mi-a grăit:
"-Prietene, am vrut azi noapte ca să' noptez în casa ta
Am vrut din pâinea ta la masă să iau un colț, ca partea mea
Și mi-ai răspuns că pentru Mine tu n-ai nici pâine, n-ai nici pat
Și  ma-i lăsat sa plec flămând și întristat...!
Căsuța ta nu era mică, să-ncap, să dorm și eu în ea;
De ce n-ai vrut să ai la masă un ostenit in casa ta?"
Și ma privit cu ochii umezi până ce norul l-a luat,
Ș-am înteles că el fusese pribeagul ce l-am alungat!
Trezit din somn de-nfiorare m-am repezit afară-n frig
Ș-am început in gura mare străinul înapoi sa-l chem
Dar vai, demult plecară omul! În intunericul pustiu
Doar vântul mai striga din ramuri
Că mă trezisem prea târziu!



.amin.