Talharul

Când citesti Scriptura Sfânta si ramâi pe gânduri dus,
parca vezi prin ceata vremii cum, pe Golgota, Isus
înalta spre cer privirea, dornic pironind vazduhul,
pâna pleoapele-I cazura peste ochii buni. Iar Duhul,
dezlegat, porni în graba jos, în închisoarea mortii,
în Seol, sa frânga-n doua, pentru-ai Sai, zavorul portii.

Si te-nalti apoi ca gândul în Eden. Si vezi în zare
o cetate de lumina cu ostiri în sarbatoare.
Vezi pe portile înalte de clestar dintr-o bucata
heruvimi cu patru aripi si cu spada-nflacarata,
înaltându-se ca zorii peste floarea primaverii.
Dar deodata, din trompete dau un lung semnal strajerii.
Da... Departe, printre stele, ca un fulger ne´ntrerupt,
un convoi strabate largul boltilor de dedesubt.
Si curând, de cântec falnic cerul cerului umplându-l,
iata-i... cete dupa cete, ca-n ostiri tinându-si rândul,
vin în haine de lumina si se-nalta ca un stol
zecile de mii de duhuri ridicate din Seol.

Izbavit de sub pedeapsa, vine primul om, Adam;
apoi Eva, Set si Abel, Noe, Terah, Avraam...
Iata... Isaac si Iacov, smulsi din lanturile grele,
Iosif ca o stea sclipeste între unsprezece stele,
Moise usurat de greul lespezilor din Horeb,
— Iosua îi sta la dreapta, iar la stânga e Caleb —;
Ghedeon privind cetatea si ostirea fara numar,
Si Samson, lasând sa-i cada pletele mai jos de umar;
David, fericit sa uite de pacatele-i iertate,
Solomon si toti urmasii casei binecuvântate,
toti profetii si martirii ce-au murit frângându-si dorul,
de la nepatatul Abel la Ioan Botezatorul.

Iar în fata tuturora... ce luceafar glorios
umple cerul de lumina si de Har victorios?
E Isus!... purtând pe frunte diadema de lumini
cu aceeasi simplitate cum purtase crengi de spini.
E Isus!... cu mâini întinse într-un gest de raze nins,
cu aceeasi duiosie cum pe cruce le-a întins.
Vai!... dar poarta cea înalta dintr-un singur alb clestar
cum îsi va deschide oare uriasul stavilar?
Pâna-n bolti un glas rasuna larg ca bubuitul lavei:
„Sus acum, voi porti eterne! Iata Împaratul slavei!“
„Cine-i  Împaratul slavei?“ „Domnul tare si viteaz,
care-a biruit în lupta cel mai fioros grumaz!“
      
                                ***
Si târziu, când Paradisul s-a închis c-un vuiet lin,
printre stele, catre poarta, vine-ncet un biet strain.
Ochii lui sunt plini de frica. Paru-n frunte. Fata supta.
Peste trupul plin de sânge, poarta o camasa rupta.
- Ce vrei tu? îi spune unul dintre îngerii strajeri.
- Cine esti? îl mai întreaba iscodind cu ochi severi.
- Eu?... raspunde-ncet strainul coplesit de un oftat,
sunt un pacatos din lume... Nu stiu sa fi fost pacat
sa nu-l fi facut în viata. Am ucis. Am jefuit.
De copil m-a prins o vraja de pahar si de cutit.
Ma tineam ascuns în pesteri si pândeam pe cei bogati.
Sângele curgea ca apa. Apoi galbenii pradati,
mi-i luau toti cârciumarii si femeile pierdute.
Si cadeam în zori pe-o vale între brusturi si cucute.
La altare n-am dus jertfa nici o mierla de când sunt.
N-am stiut de rugaciune. N-am avut nimica sfânt.
O putere, un balaur, îmi da brânci sa beau, sa prad...
- Vai, destul... vorbi strajerul. Locul tau e-acolo-n Iad.
Si, cu mâna lui întinsa, i-arata în jos sub cer,
într-o gura de-ntuneric, flacari vii într-un crater.
Se uita-ngrozit strainul. Iar apoi încet sopti:
- Da... acolo... Dar asculta. Înainte de-a muri,
osândit fiind la moartea cea mai grea, mai blestemata,
tintuit pe lemnul crucii, am vazut, hulit de gloata,
un profet murind alaturi. Ba... mai mult ca un profet!
Nu era un om din lume. Ci, sub fruntea de namet,
Îi plutea în ochi o pace... si-o dumnezeire-n grai.
El mi-a spus privindu-mi fata: Azi vei fi cu Mine-n Rai!
Si acum o întrebare... un cuvânt mai am de spus:
Daca tot ce vad e Raiul, nu-i pe-aici acel Isus?...
- O! Isus? E-aici în slava... tot ce vezi Îi apartine.
Dar de ce-ti acoperi fata hohotind? Sau plângi, straine?
- Rogu-te, o vorba numai... Nu stiu cum sa-mi spun amarul...
Daca e Isus aicea... spune-I c-a venit tâlharul.
- Vino!... Poarta e deschisa... Domnul îi vorbeste-n prag.
Îl priveste lung tâlharul. Pasii înapoi se trag...
E Isus acest arhanghel în vesminte sclipitoare?
Parul... Nu-i al Lui. Nici brâul. Nici camasa de ninsoare.
Dar... privirea blânda... Ochii. El e! Si-a cazut gramada.
Cum? Dar cine îl ridica? Ochii lui nu pot sa creada.
- Doamne, sunt murdar... si-n zdrente. Sunt...
                       si-si frânse vorba-n dinti...
- Eu... în haine de lumina? Eu, tâlharul, printre sfinti?
Si luându-l blând cu Sine, stralucitul Voievod,
lânga tron ducându-l,  zise: „El Mi-a fost întâiul rod!“
Si acum sa stie oricine: Unde a intrat tâlharul,
nu-i pe lume om sa creada si sa nu-l primeasca Harul!
Nu-i pacat pe care Domnul nu si-a pus fagaduinta.
Unul singur nu se iarta niciodata: Necredinta!
                                            
                                                                   de Costache Ioanid        

.amin.